Cineva îmi spunea odată că un lucru poate fi perfect descris punctându-i aspectele negative. în acest sens, îl putem considera pe Pharoahe Monch unul dintre cei mai subapreciaţi MC-i. Artistul („născut şi crescut“ în leagănul culturii Hiphop din Queens) fondator al Organized Konfusion alături de Prince Poetry, a stat cuminte opt ani de la lansarea debutului solo. Internal Affairs a fost scos din vânzare în urma procesului în care a fost implicată piesa Simon Says (ştiţi voi, „Get the fuck up!“), datorită folosirii presupusei mostre muzicale aparţinând clasicelor serii de filme japoneze, Godzilla. Dacă alţi artişti s-ar fi „sinucis muzical“ văzând lipsa de bani, recunoştinţâ şi promovare, el nu s-a dat batut şi a scos unul dintre cele mai bune (şi aşteptate) materiale ale anului–Desire, un LP ce acoperă tot ceea ce alţii lasă descoperit în materie de muzică.
De unde se naşte dorinţa–din vis, din realitate sau din ambele? Nu, dorinţa se naşte din nevoie! Oh, şi câtă nevoie avem de un artist puternic, tehnic, complex şi profund. Ideea eliberării creaţiei şi a sufletului predomină încă de la început. Protagonistul apelează nu o dată la metafore referitoare la sclavagismul la care erau supuşi afro-americanii, părinţi ai jazului din New Orleans – "The A&R is the house, nigga/ The label is tha plantation/ Now switch that advance for your emancipation [...] emcees on the field that cut cotton for real". Corelaţiile între industria muzicală şi un tărâm al supunerii sunt presărate ingenios printre track-uri (Free, Let's Go, What It Is). Impresionantele Geffen Records, Shady Records, Runyon Ave Records, Bad Boy Records şi Sony Records s-au luptat pentru „domnia faraonului“, pentru ca în cele din urmă Steve Rifkind şi al său SRC Records să ofere condiţiile propice unei exprimări artistice fără constrângeri. Audienţa-ţintă e una matură din punct de vedere muzical şi spiritual, gata de-a percepe efortul perfecţionist în tot ceea ce ţine de flux, instrumentale şi subiecte abordate. Marea majoritate a creaţiilor prezente tratează violenţa fizică, lipsa de control a omului în cazuri extreme dar şi politica, sexul sau supravieţuirea. Push (conţine elemente din Country Preacher a pianistului de jaz, Josef Zawinul), îndeamnă la speranţă, fiind alimentată din plin de vocea soul a promiţătoarei cântăreţe MeLa Machinko. Nu mă decid uşor în alegerea citatelor, fiecare dintre ele meritând un loc în această recenzie: „I embody antibiotics, you are infected by germs/rap's fatally ill, please get the serum“. O surpriză plăcută apare pe Welcome to the Terrordome–un cover excelent după clasica „bucată“ semnată Public Enemy. Chitara electrică, brass-urile energice şi scratch-urile agresive transpun ascultătorul în lumea revoluţionarilor de pe vremea de aur a prelegerilor politice semnate Chuck D. Cu versuri conştiincios concepute, precum: "I'm so famous/ New York City respect my game like Joe Namath/ And I protect my name, like yo anus/ in prison...", un sample din The Picture Never Changes al trio-ului Holland-Dozier-Holland şi The Alchimist la „butoane“, Desire ar putea fi „piesa de rezistenţă“, însă jenantele interjecţii de pe fundal ale membrilor MOP o defavorizează. Scat-ul (stil vocal aparţinad jazului, bazat pe onomatopee) de pe Body Baby ii apartine in mod surprinzator chiar autorului, care-si foloseste propria voce pe refren! Influenţele din swing, jaz sau blues te duc cu gândul la anii '50 şi la pipele fumegânde ale gangsterilor... Beatmaker-ul Black Milk („noua revelaţie“ venită din Detroit), încearcă pe Bar Trap să se apropie, ca melodicitate, de Betrayal a lui DJ Premier pentru Moment of Truth-ul din '98. Comparaţiile ("Pharoahe's flows blow shows like afros"), antitezele ("Came out of the fallopian blasting/ Pharoahe hungrier than Ethiopians fasting") sau mulţimea de metafore care alcătuiesc fluxul verbal al omului cu nume de faraon şi voce de revoluţionar, „îmbracă“ orice beat. Orchestraţia e prea agresivă pe-alocuri, cu toate că nu depăşeşte forţa revenirii solo din 1999. Cântăreţelor: Candice Anderson, Lenesha Randolph, St. Juste, MeLa Machinko, Erykah Badu şi instrumentiştilor: 99 Fingaz, Rob, Arden "Keyz" Altino, Mike Chav le este alocată o parte semnificativă pe instrumentale, fapt care ar putea însemna o bună prestaţie live în concerte.
Balanţa îşi caută echilibrul între sentiment şi raţionament. Dorinţa de-a face sex cu o femeie, eventual ieftină, care până la urmă caută orice altceva decât iubire, este suprimată de intervenţia mereu unică a „reginei“ Erykah Badu de pe Hold On, compusă de mai vechiul colaborator Lee Stone cu care Monch a lucrat şi pe Internal Affairs. Aici se tratează modul în care afro-americancele sunt defavorizate datorită culorii pielii, deşi ar trebui să fie mândre de acest dar de la Dumnezeu. Nu ştiu în ce măsură suntem apţi în a recepta mesajul, nu pentru că nu am fi suficient de instruiţi, ci pentru că nu vom simţi niciodată prin ce au trecut afro-americanii de-a lungul timpului. Dintre toate sarcinile muzicii, cea mai importantă poate fi considerată aceea de a suna clar şi frumos, de a desfăta urechea şi inima şi de a trezi în om cugetări optimiste şi nobile, fie că e vorba de hip-hop, rock sau techno. Iar Troy Donald Jamerson (pe numele de botez) face exact acelaşi lucru. Dacă aparţineţi laturii mai sensibile a audienţei, „kinky guitar“-ul lui Mike Chav de pe So Good vă va unge sufletul dornic de iubire şi voluptate. Povestea prezentă se dovedeşte a fi una a sentimentelor unui om plin de conştiinţă, dar care cedează în lupta cu societatea. Pentru a evidenţia mai bine miezul din When the Gun Draws, v-aş sfătui să căutaţi videoclipul pe Internet. Filmuleţul de aproape 10 minute poartă, fără-ndoială, ampreta muzicală a lui Denaun Porter (cunoscut sub numele de Kon Artis, membru D-12) pentru Shady Records-ul lui Eminem. Cei care îşi amintesc Stray Bullet-ul de pe Stress: The Extinction Agenda, (material Organized Konfusion), vor observa că When the Guns Draws împarte cam aceleaşi trăsături tematice, într-o oarecare măsură cu cea editată în 1994. Avem de-a face cu o prezentare a problemei violenţei din America prin perspectiva traselui unui glonţ, considerat un sclav care răspunde chemării necugetate a stăpânului – "Good evening, my name is Mr. Bullet/ I respond to the index when you pull it/ The trigger/ So make a note, take a vote/ Quick name, nicknames, quaker oats cuz/ Whether domestic violence or coke deals". Aluziile la adresa morţii lui Martin Luther King sau a lui John Fitzgerald Kennedy, piperate de conspiraţiile masonice sau de politica asupritoare a SUA, dezvăluie punctele de vedere ale unui artist care-şi doreşte o lume curată. Trilogy sau partea finală va marca cel mai îndrăzneţ efort muzical. Cele trei acte care îl împart – Cops Coming, Revenge şi Evil Eyes – ne prezintă un Pharoahe Monch stăpânit de instinctul criminal. Povestea despre iubire, speranţă, trădare, răzbunare şi regret se sfârşeşte tragic, dar vă las pe voi să aflaţi cum...
Deci, dacă ai avut vreo dorinţă nesatisfăcută în materie de hip-hop, te poţi apuca liniştit de altceva deoarece Desire defineşte calitatea care ar trebui să treacă pe la urechile tuturor celor însetaţi de Hiphop. Fără-ndoială acest MC din New York se află în topul 5 al artiştilor la concertul cărora ar merita să fii prezent. „Trebuie să cânţi într-un loc potrivit, lucru potrivit unui public potrivit şi la timpul potrivit. Asta e tot!“, spunea pianistul Duke Ellington. Atunci, ce-i lipseşte lui Pharoahe Monch în a fi desemnat „cel mai bun“?
Alegerea recenzentului:
Welcome to the Terrordome
Hold On (feat. Erykah Badu)
Trilogy (Act I, Act II, Act III)
