Desi apar o multime de albume anual, statutul muzicii rap nu mai e acelasi ca în urma cu câtiva ani. Daca e sa analizam putin problema, realizam ca majoritatea albumelor lansate atunci erau destul de bune, atât conceptual cât si liric – acum însa, nu mai putem spune acelasi lucru.
Daca în '94, când a lansat Tical, Method Man dovedea o mare lejeritate în tot ce spunea, subiectele sale erau dintre cele mai variate, iar expresii precum "Hey you, get off my cloud!" ramâneau în istorie ca un fel de marca hip-hop, momentul de fata îl surprinde într-o situatie cu totul diferita, când încearca fara succes sa gaseasca subiecte noi si, pe deasupra, detine beat-uri cam slabute, lipsite de efect.
Conceptele pieselor nu se materializeaza în totalitate, Meth uita sa ne încânte prin talentul sau (la fel cum o facea cu piese precum Bring the Pain, You're All I Need sau Judgement Day), experimentând în continuare anumite laturi. Chiar daca toate LP-urile sale au facut aluzie la cuvântul "Tical", pâna acum nici unul nu l-a depasit calitativ pe cel cu care debuta. Materialul din '98 – Tical 2000: Judgement Day – implica faptul ca rapper-ul se situeaza undeva în viitor, dar nu reuseste sa prezinte în totalitate ascultatorului acele simtiri si viziuni. Acum însa, în ciuda faptului ca se situeaza în trecut, nume pompoase precum Missy Elliott, Busta Rhymes, Redman, Snoop Dogg sau Ludacris nu îl fac mai stralucit, ba chiar lasa impresia ca si el ar face parte din lumea "bling-bling". Ne referim aici la piese în care apar invitati cu nume deja consacrate, dar calitati ce nu le confirma valoarea. Cel mai urât si mai jenant beat, dar si cel mai lipsit de savoare refren n-il ofera Who Ya Rollin Wit, dovada cea mai clara a faptului ca Meth e departe de adevaratul sau potential: "We drinkin' Henny til we flip, poppin' bottles til we sick/ All ya'll haters eat a dick (yeah, uh)/ Let's throw a party in this bitch, all my niggaz and my chicks/ Tell me who ya'll rollin' with (yeah)".
Cam în aceeasi nota se înscriu si Say What, What's Happenin', Never Hold Back, Crooked Letter sau Riddin' for Outro. Se zvonea la un moment dat ca Methical ar fi înregistrat un material cu beat-uri produse de RZA, dar care nu a mai fost lansat de Def Jam din pricina celui de fata. Interventia lui RZA se observa totusi pe The Turn, piesa care se afla printre cele mai reusite de pe întregul LP. Urmeaza o piesa "de rupere" în binecunoscutul stil "westcoast", alaturi de Redman si Snoop Dogg – We Some Dogs. Meth face doar figuratie, ca si cum ar fi un invitat pe propriul sau album. Prin urmare, nu gasim aici nimic asemanator lui "I came to bring the pain, hardcore from the brain, let's go inside my astral plane", caci, la orice nivel înalt s-ar fi situat înainte, acum s-a pierdut. The Show nu e rea, desi prea diferita fata de ce a lansat pâna acum, iar cu Act Right se pare ca Rockwilder a facut pâna la urma ceva bun.
Lipsa vizibila a lui RZA e suspecta, dar asa cum dovedeste aceasta colectie de piese, Method Man a încetat sa mai poarte drapelul Wu-Tang de la Iron Flag încoace. Se poate spune chiar ca a devenit mult mai cunoscut publicului larg datorita productiei cinematografice "How High" sau show-urilor TV (alaturi de Redman) decât prin constanta si seriozitate. Nu a schimbat nimic, nici nu a adus ceva nou cu Tical 0, dar a reamintit lumii faptul ca, desi e probabil cel mai bun MC al Clanului, reuseste sa scoata LP-uri de o valoare net inferioara adevaratelor sale calitati.
Alegerea recenzentului:
Intro (feat. RZA)
