Probabil
nu recenzam acest material daca n-ar fi fost minim
doua motive intemeiate la mijloc. Unul dintre
ele este piesa din seria "dueturilor de succes"
(fapt ajuns deja cliseu): un cantaret de exceptie
si o "diva" (latino-americana) - in
cazul de fata LL Cool J si Jennifer
Lopez, alaturi de care Jermaine
Dupri apare in postura de producator
si compozitor. Iata ca nu intamplator fondatorul
So So Def Recordings, a produs Control Myself.
Probabil s-a urmarit existenta unui suflu al scolii
vechi de rap, dar in acelasi timp al unuia electro
si, de ce nu, club/dance sugerat de folosirea
unor loop-uri din Looking for the Perfect
Beat a legendarului Afrika Bambaataa.
"Depesistii" si parintii multora probabil
ca ar recunoaste melodia, iar daca ei nu o fac
cu siguranta si-o amintesc cei care au vizionat
filmul Beat Street. Al doilea motiv ar fi chiar
protagonistul in sine. Cand spui LL Cool
J, in minte nu-ti vine decat imaginea
tipului fortos, manierat si seducator (atunci
cand vine vorba de femei). Se poate spune ca Def
Jam (unul dintre cele mai vechi labeluri rap)
a cladit nu doar fundatia, ci si cateva nivele
din edificiul propriu pe scheletul acestor calitati
ale sale, dar si ale altor artisti de talia sa
(Beastie Boys, Public
Enemy etc.). Cei 21 ani (deja!) de cariera
discografica sunt o dovada concreta in acest sens.
Distantarea lui LL de vechiul alterego (acela
de b-boy inzestrat cu intelepciunea strazii, vezi
I Can't Live Without My Radio) s-a facut
simtita tot mai tare odata cu trecerea timpului
si cu incercarea de a se reinventa ca muzician.
In 1995 Mr. Smith isi
gaseste locul in rafturile magazinelor de muzica,
dand pentru prima data insemnatate numelui sau
real, iar acum in 2006, observam ca Todd
Smith pateste acelasi lucru, de
data aceasta sugerandu-ne faptul ca LL se afla
mult mai aproape de latura sa umana decat de cea
artistica. Putini isi mai amintesc de faptul ca
in aceasta atmosfera plina de single-uri cu multe
fete si cuvinte legate de setimentul dragostei,
Cool J a fost primul raper care a dezvoltat un
stil romantic alternat cu unul viguros odata cu
patrunderea baladei I Need Love (prima din istoria
genului) in vizorul mainstream. Tocmai din aceasta
cauza, Def Jam i-a acordat credit de la inceput
si nu e de mirare ca e singurul artist care a
debutat si a ramas activ aici, chiar si dupa atatia
ani.
Si daca tot vorbeam de credit, ar mai fi de mentionat si faptul ca LL a
beneficiat din partea label-ului si de o sustinere
materiala consistenta. Asa se explica folosirea,
cu drept de autor, a mai multor sample-uri si
loop-uri din piese R&B, soul sau funk precum
You've Got a Friend - Donny Hathaway
pe We're Gonna Make It sau de la James
Brown pe Preserve the Sexy.
Exemplele ar putea continua. Inclusiv "zumzaitul"
"zun-zun-zun-zun-zun" (din hitul lui
Afrika Bambataa - Planet
Rock al anilor '80) al mai-sus-amintitei
Control Myself, pe care-l fredoneaza
mai nou fetele sub 18 ani, e readus in lumina.
Nu poate fi decat un lucru imbucurator faptul
ca artisti si compozitori de renume folosesc elemente
"old-school" creand astfel o revitalizare
a muzicii Hip-Hop si, de ce nu, o potentiala "inviere"
a culturii ei.
Daca albumul de fatza se adreseaza in speta genului
feminin (fapt sugerat de multitudinea acturilor
semnate de artiste/artisti/trupe R&B precum
Jennifer Lopez, Mary
J. Blige, Teairra Mari,
Mary Mary, Lyfe Jennings,
Ginuwine sau 112),
o piesa ar putea fi totusi in contrast cu intregul
material marcand mai mult decat oricand latura
umana a lui James Todd Smith si nu cea de brand
cu care ne-am obisnuit de ceva timp incoace. E
vorba de remixul piesei So Sick alaturi
de Ne-Yo. Chiar daca cel din
urma e compozitor si artist R&B semnat la
acelasi label Def Jam, instrumentalul accentueaza
foarte bine umanismul despre care vorbeam, reprezentand
o fuziune perfecta intre Human Nature-ul
calm si spiritual al lui Michael Jackson
si tehnica lui You Know My Steez a faimosului
producator DJ Premier de la Gang
Starr. Cool James lasa aici impresia
ca ar dori sa se debaraseze (cel putin partial
si/sau temporar) de acel statut de star/macho
sugerat pana acum de pseudonimul LL Cool
J. Putem chiar presupune ca urmatorul
sau album ce va purta numarul 13 in catalogul
personal va insemna o intoarcere la inceputuri.
Cel putin asa reiese din versuri precum: "And
I'm so sick of love songs/ So tired of tears/
So done with wishing you were still here/ Said
I'm so sick of love songs so sad and slow/ So
why can't I turn off the radio?" chiar daca
in aparenta textul piesei e un dialog cu o potentiala
partenera. Ramane de vazut... si ascultat.
Pana
atunci insa, albumul numarul 12 nu pare sa desemneze
un continut atat de greu precum imaginea muschilor
de pe coperta, asta daca stam sa luam in calcul
multitudinea de sample-uri utilizate de producatori
ca Trackmasters, The
Neptunes, Scott Storch
sau Jermaine Dupri, numarul mare
de invitati din spectrul R&B (prezenta pe
12/13 track-uri) si apropierea tot mai tare de
acest stil. Nici macar It's LL and Santana
impreuna cu Juelz Santana sau
What You Want? alaturi de Freeway,
care ar trebui sa tina locul unor "imnuri
stradale", nu se apropie foarte tare de genul
de la care LL a pornit acum mai bine de 20 ani.
Singura incercare oarecum reusita (datorata doar
izului old-school, nu si prezentarii noii colectii
de imbracaminte) ramane single-ul Control
Myself. Asadar Todd Smith
marcheaza un nou punct de minim in cariera unei
legende vii care si-a pierdut incet dar sigur
relevanta de MC. Putin probabil sa-l puteti procura
de prin magazinele .RO, dar daca totusi il vedeti
cumva intr-unul din ele, l-ati putea alege in
detrimentul unei compilatii de manele cu coperta
scoasa la imprimanta inkjet.
Alegerea recenzentului:
Control Myself (feat. Jennifer Lopez)
