Cum am putea păşi în anul Şobolanului fără a vorbi despre un alt veteran trecut de la perioada în care încearca marea cu degetul la aliasul The Most Beautifullest Thing in This World (rom. "Cel mai frumos lucru de pe-aceasta lume" – şi nu mă refer aici la aspectul exterior)? Liber ca pasărea cerului de acuzatiile de asalt armat care l-au încarcerat, Keith Murray reapare în atenţia noastră cu Rap-Murr-Phobia (The Fear of Real Hip-Hop) - un titlu îndrăzneţ cuvenit unui produs aflat sub patronajul bătrânului label Koch Records. Ar fi de preferat să rămânem în „dulcele stil clasic“ al materialelor discografice de excepţie, iar artiştii superiori să nu ajungă la plafonare. Dar, desigur, presiunea (fără a lua în considerare obligaţiile contractuale) devine insuportabilă şi un personaj carismatic e luat drept un CD ordinar, prăfuit şi aşezat lângă crunk-eriţa Ciara în standul Mall-ului din apropiere. Newyorkezul poartă o considerabilă recunoştinţă pentru unul dintre cei mai prolifici producători ai hip-hop-ului „nealterat“ – Erick Sermon (EPMD) încă de pe vremea când formau Def Squad alături de Redman, un alt „fenomen“ cunoscut pentru fluxul şi vocea tipică – asemănătoare în multe privinţe cu stilul lui Keith Murray. Acesta din urmă a trecut fără probleme de la Jive (1994-1999) la Def Jam (1999-2003) şi Koch (2007-prezent), însă vânzările au avut de suferit, neridicându-se la aşteptările iniţiale. Din cele patru LP-uri scoase în acea perioadă: The Most Beautifullest Thing in This World (1994), Enigma (1996), It's a Beautiful Thing (1999) şi He's Keith Murray (2003) doar primele două au fost bine primite de critici. Terapia antifobie faţă de adevăratul hip-hop are o durată de aproximativ o oră, cu Murray în rolul psihologului „psihopat“.
Primul skit (din totalul celor trei ce compun un amalgam lipsit de inovaţie), surprinde un moment specific unui cămătar care, odată ieşit de la răcorică, începe să-şi regleze conturile lăsate pe rol. Din punct de vedere sonor, niciun deranjament nu-mi întrerupe audiţia, poate datorită muncii de producţie şi masterizare a „incredibilului“ Sermon. Cu ajutorul fabricanţilor de beat-uri, Omen şi Mike City (tipul îi numără la CV pe Carl Thomas, Babyface, Usher, Brandy, Yolanda Adams, Gerald Levert, Kelly Price, Jamie Foxx), Rap-Murr-Phobia s-ar fi scufundat mai repede decât Titanicul deoarece personajul central nu excelează în texte ca pe vremuri. Singura dovadă a lejerităţii în a livra rămâne stihul: "And there's a billion MCs trying to blow up in a hurry/ But none of them ni**ers is Keith Murray" de pe Weeble Wooble unde raperul are grijă să ne pună la curent cu limita consumului său de stupefiante. Adresarea la persoana a II-a singular se prezintă într-un mod cât se poate de exasperant; nu numai în cazul de faţă, ci şi asupra a 80% dintre cei ce folosesc tehnica pentru a urca cu o treaptă imaginară înspre un ego supraexcitat. Cu un aer de „cine mi-s eu“, Def Squad-ul se întruneşte pe U Ain't Nobody. Redman piperează fundalul cu câte-un lătrat gen DMX, iar Sermon încearcă să nu dea crezare celor ce i-au pus eticheta de MC jalnic/producător strălucit. „Coconul“ familial compus din cei trei tovarăşi mai sus amintiţi nu putea fi complet fără apariţia total stânjenitoare a celui mai expus „frate“ din întreg clanul Wu-Tang – Method Man. Şi „dacă nu e Wu, e LOD“ pe What It Is, unde, alături de 50 Grand, se meditează la o lume seacă fără cele două grupări muzicale. Personalitatea puternică nu poate şterge urma unor creaţii nelalocul lor. Dar, în timp ce „păpuşelele“ domină topurile prin abordări eclipsatoare de truism, fostul adversar liric al lui Big Daddy Kane e depunctat pentru lipsa de originalitate...
Tânjesc după limbajul neîngrijit (în sens pozitiv) ce dădea bine urechii obişnuite cu stilul proaspăt ca un suc de portocale al anilor '90. Videoclipul pentru Nobody Do It Better, primul extras pe single, a reuşit să pună gaz pe focul verii tocmai apuse. Un hit de revenire, relaxat, cu femei frumoase în bikini minusculi, o autobiografie de reîmprospătare a memoriei, un Murray potent verbal şi un Tyresse (semidoct de profesie manechin, actor, cântăreţ) la fel de iute şi furios pe refrene ca-n blockbuster-ul ce l-a propulsat pe coperţile revistelor. Dacă aţi auzit I Was There a lui KRS-One de pe Hip-Hop Lives, vă puteţi imagina linia lirică abordată. Cu toate că beneficiază de un clip stângaci, Hustle On poartă acorduri reggae iscusit alese şi un refren plăcut ("My momma wasn't rich, my daddy was poor, I coudn't take no more – I had to get my hustle on") ce-mi gâdilă plăcut auzul. Copilăria lui nefericită poartă reminiscenţe în narare. Ambii părinţi ai săi au decedat din cauza cunsumului de droguri, iar sora i-a fost răpusă de SIDA. Băutura, drogurile, superioritatea monetară, bişniţăria, distracţia ieftină din cluburi, trădarea, frica de închisoare, târfele şi competenţa sexuală sunt subiecte clişeu întâlnite şi aici. Punchline-urile şi metaforele nu trec de nivelul, să-i spun ieftin şi mediocru, de care şi Redman a dat dovadă pe Red Gone Wild ieşit la Gilla House Records. Pe Something Like a Model, Junior relaxează atmosfera, iar cei doi devin dintr-o dată sensibili, sentimentali ("There's something about here that's really getting' into me/ It must be the high identity/ Hidden behind the chemistry/ She done something no woman ever did to me/ From all my heart, from aroud the block/ And girl you know you need to stop/ You're more classic than Coca-Cola/ Hot enogh to be a sollar/ Take power like Rogue/ I might die trying to hold you"), uitând de jignirile aduse la adresa femeilor, folosindu-se de comparaţii asemănătoare Candi Bar-ului, de pe He's Keith Murray – toate pe un fundal muzical voluptos.
Aş zice: broaşte să fie, că iazul e destul de vast pentru inovaţii. Timpul nu iartă, dar în cazul în care artiştii caută nemurirea în format MP3, ar putea munci mult mai conştiincios; nu de dragul artei, ci pentru oamenii însetaţi de calitate şi nu de „skip this track“. Având în vedere declaraţia: „L-am numit Rapp-Murr-Phobia deoarece e un album agresiv, la fel ca mine – mă folosesc de un limbaj provocator. Niciodată n-aţi înţeles Keith Murray, în schimb aţi avut mereu grijă să mă arătaţi cu degetul. Vorbesc de o înregistrare destinată strict fanilor. Să-i ia naiba pe critici; nu e pentru ei“, poate am avut eu prea mari aşteptări...
Alegerea recenzentei:
Nobody Do It Better
Hustle On
